O carte în care cuvintele au corp. Stilul e de mătase, ca
urzeala poveştii. foşneşte în fraze şi gesturi repetitive, alunecă în
trăiri delicate şi dorinţe strunite sub gheaţa unui egoism latent..Drumul
mătăsii, exoticul, halucinantul şi aventurosul, este repetat, locurile
prind personalitate prin adăugarea unei însuşiri noi la o nouă călătorie. Lacul Baikal este demonul, apoi domnul,
sfântul, căpătând o însuşire specifică fiecărei vremi evocate, Un
roman poematic din Franţa lui Flaubert, de un lirism simplu, cu o imagerie de stampă, flori
exotice, cu miresme tulburătoare, păsări care fărâmiţează cerul cu
zborul lor într-o libertate temătoare şi se-ntorc în colivii, gheişe cu
ochi sfredelitori, senzuale, scrisori secrete cu semne necunoscute, un roman simfonic, compus cu migală.
Finalul îmi pare şocant, cu o scrisoare extrem de senzuală şi ....aducând dorinţe
reprimate, gelozia, o pasiune arzătoare înăbuşită într-o relaţie
casnică... un motiv forţat care sfâşie ţesătura atât de fină a poveştii.
Unul dintre ingredientele salvatoare ale romanului de succes doar? Mă mai gândesc la asta...
