Când eram mică mergeam în urma unei învăţătoare din sat, vecina noastră de peste drum şi un pic de rudă (tata cu soţul ei erau veri de a nu stiu câta spiţă). Mergeam foarte aproape, să calc exact pe urma paşilor că-mi zisese mama că o să ajung ca ea dacă-ndeplinesc ritualul ăsta des :) Era foarte plăcut, eram în siguranţă, jocul mă captiva, deşi făceam un pic de efort să păstrez măsura ...Mai târziu, peste ani buni, l-am reluat mergând tot pe ulicioara noastră, dar legându-mi paşii de o altă vecină, care s-a nimerit atunci. Am adăugat ceva jocului, am numărat paşii în gând... şi deodată, vecina se-ntoarce şi mă-ntreabă: "Vrei să-mi spui ceva?" (adică voiam să-i spun ceva şi nu-ndrăzneam? că oamenii de la ţară sunt mai timizi). Am rămas puţin imobilă şi fizic, dar şi psihic că voiam să şi ţin minte numărul paşilor...
Am citit câteva din cărţile lui Frédéric Beigbeder apărute la Editura Pandora şi senzaţia e de déjà
vu. Lectura e delicioasă, dar tehnic vorbind, nimic nu e nou, original. După romane şi dar şi după nuvelele sub ecstasy poţi spune aşa am mai citit, aşa s- a mai scris. E mereu în urma cuiva, dar sinceritatea lui te atrage şi viaţa lui pe care o provoacă să poată scrie, nu invers, trăieşte ca să aibă din ce scrie, experimentele sunt pe viu, nu pe foaie! Nu degeaba spune într-un interviu că singura persoană de care se teme este el însuşi.
Chiar acum, în cafeaua mea perdeaua croieşte linii lichide graţioase, dezvăluie o bucăţică de cer cu un albastru amestecat cu ciocolată, dar nuanţa dominantă e albastră, plus câteva dunguliţe aurii de lumină de pe muchia ferestrei...
