Jose Saramago& când negrul e tot alb

Arrogance



Am încercat şi "Eseu despre luciditate"...Prea analitic, în stilul scrisului plicticos care reproduce realitatea minutios rău de tot, până la plictiseală (nu nu e timpul cela din "Ulysses" (J. Joyce) al prezentului nesfârşit, nici urmă de parfum impresionist!) Aici perspectiva e omniscientă, Saramago nu creează personaje, individualităţi, acestea n-au identitate, sunt nivelate ca-n totalitarism, ca niste păpuşi pe sfoară fară chip, sunt nişte vehicule de cărat idei, servesc doar scopului eseistului în ambele romane -eseu. Altfel le-aş fi citit prin anii 80, când adevărul trebuia învelit în parabole (deşi ambele romane la care mă refer au fost scrise după 90, ok)

Lectură pentru cititorul leneş....în "Eseu despre luciditate"I se dă totul pe tavă, nu e decât un spectator ţintuit în scaun, dacă se poate legat şi cu căluş în gură :D Sau lectură pentru filozof, piatră de încercare ... În fine, parabolele sunt pentru vremurile totalitare...

Într-o treime din roman sunt descrise faptele, reacţiile într-un oraş, în urma alegerilor, votării în alb (atenţie, tot alb!!!) în majoritate, într-un stil cenuşiu, documentarist!

La Saramago albul poate fi negru, este culoarea manipulării.
Avertismentul e clar, când albul a fost convertit, când albul e alb şi negrul tot alb, doar conştiinţa te mai poate salva, alegerea libertăţii de exprimare, nesupunerea inteligentă în locul supunerii oarbe. Altfel, nu contează dacă hăul e negru sau alb!
Ador lparabola orbilor