Marina Popescu & lumea de plastic
Marina Popescu debutează în trombă cu acest titlu alarmant, „Ultimul nu va stinge lumina”, raliat stării socio-politice actuale, parafrazant, la marginea clişeizării (pe Google găseşti o mulţime de articole cu „Ultimul va stinge lumina”, e şi un film din 2014 al regizorului Ion Cotovelea, ideea a fost versificată de poetul social Adrian Păunescu: “Cine iese ultimul din ţară/E rugat să stingă şi lumina”-“Cine iese ultimul din ţară”)
Dacă ultimul o stinge sau nu, nici nu mai contează,
lumina există pentru că e percepută de o subiectivitate. Titlul nu este ales
doar să şocheze, cum ai fi tentat înainte să deschizi cartea, chiar anunţă
lumea din interior, lumea aflată pe marginea prăpastiei, lumea consumistă care
se emoţionează doar în faţa unor mărci comerciale, unor produse râvnite dar cu
preţ mare. Lumea emoţiilor umane a fost
înlocuită de emoţii în faţa obiectului. Nu mai există niciun optimism, e atins
şi naratorul poetic de virusul vidării sufleteşti, al aglomerării de obiecte,.
Volumul e structurat în patru părţi, flancate
de două poeme rebele, care nu vor să se
integreze. „Primul poem/To do list” şi „Ultimul
poem” sunt strigăte din toată fiinţa
poetică, care se simte sufocată, înghiţită de lumea fără coordonate
afective, lumea de peturi. Ultimul poem poate
face legătura cu un viitor volum, este de o agresivitate inutilă aici, al
răului făcut din plictiseală: ”Atunci când ţi se pare/ că toate poemele au fost
deja scrise/ ai putea să iei un boschetar nebun şi şchiop,/ să-i crestezi
pielea cu briceagul/ rămas de la bunica/ şi să-ţi înmoi un deget,/ să scrii cu
sângele lui pe asfalt „Life sucks”.
În
prima parte, „Despre oameni şi
bănci”, inundă imaginea prezentului fizic, poeta e un martor al lumii sociale,
scrie despre ce vede, e implicată, în a doua, „Te ştiu de pe facebook”, atacă zona virtuală cu singurătatea mult mai
accentuată, în a treia, „Ultimul nu va stinge lumina”, evocă întâmplări din
copilărie şi adolescenţă cu personaje care i-au marcat acele timpuri, în a patra, „Salonul cu porumbei la geam”, atinge o
angoasă contemporană românească, iminenţa morţii, din zona albă a spitalului, dar atât de
întunecată, dintr-un sistem care nu-şi mai protejează oamenii, o planetă în
agonie. Uneori, citate puse în italice, par bileţele schimbate cu cineva, dau
senzaţia de legături încă cu această lume, a eului ocupat cu nivelarea şi a
celui care se opune, sau de atingerea altei lumi, mai umanizate.
Doar în primul poem, Marina
Popescu scrie din perspectiva unui eu masculin, deşi multe din acţiunile
descrise sunt feminine, pentru empatizare globală, a celui care se simte viu
doar privind ştirile despre violenţă extremă, probând scrisul şi mângâind
animale pentru nevoia unui concret pe cale de dispariţie, să nu se confunde cu
lumea de plastic în care „peturile foşnesc” („Îmblânzitorul de sticle”):
„trebuie să miros zilnic câte o floare, să mângâi un câine sau o pisică,/ doar
aşa pot să sper că lumea nu e o chestie de plastic”(„Primul poem/To do list”)
Imagini inocente rare ca soarele
răsărind din părul ciufulit al unui boschetar („Despre oameni şi bănci”) subliniază
cinismul firesc al lumii în care şi boschetarii au locul lor şi nu mai există
nicio speranţă de înălţare spirituală: „Azi a fost cald şi oamenii străzii au
rămas pe jos./ Ei tund cu dinţii firele de iarbă/ să nu se înalţe prea mult”. O
fetiţă („cu papuci roz”!), care doarme afară cu părinţii boschetari şi
strângători de peturi, visează sa meargă la şcoală şi când se face mare să
lucreze într-o fabrică de dulciuri, iar „Sub razele lunii/ pare un copil
obişnuit” („Îmblânzitorul de sticle”)
Din loc în loc imaginea lumii de
plastic este întreţinută, se construieşte prin repetiţie: „În nopţile tropicale
peturile foşnesc/sub tălpile greoaie de cauciuc” („Îmblânzitorul de sticle”).
Nu e nicio urmă de culturalitate a acestei
lumi, doar câteva referinţe, ca nişte solzi care se vor desprinde în curând şi
de pe personajul liric: Allan Ginsberg, Kobo Abe, Djuvara, iar poezia nu mai
mişcă pe nimeni, orice încercare de a o scoate afară nu sensibilizează: „Aş
putea să-ţi scriu poeme pe geamul de la maşină/pe halba cu bere, seara în
centrul vechi/ pe oglinda în care te bărbiereşti/ să-ţi las un vers pe geamul
de sticlă/.../ Normal c-aş putea,/ dar ştii prea bine de ce n-am s-o fac.” („Pentru asta nu am nevoie de titlu”), şi
totuşi o ars poetica a Marinei Popescu e a poeziei acaparatoare: „Eu scriu poezii şi visez / că lumea mă va
iubi pentru asta” („După vreo douăj’ de ani”)
Poeta face abuz de tehnici postmoderniste: citatul,
colajul mai ales autoreferenţialitatea (”În poemul ăsta e vorba şi de altfel de
răni”, „Poem cu titlul la final”, „Poem de scris pe zidul liceului”, „Poem
pentru taţii care plâng” „Poem scris pe factura de la cablu” „Pentru asta nu am
nevoie de titlu”). E un volum foarte construit, foarte tehnic, cu pretenţia să
aibă o miză, o teză.
Scene de stradă cu aurolaci care spală maşini oprite
în trafic pentru câţiva bănuţi, care dorm pe bănci în parcuri, însoţiţi de
sacoşe voluminoase cu schimburile lor de iarnă-vară, cerşetori, dar văzuţi fără compasiune, puşi în scenariu horror
chiar ca-n sloganul MAI de pe geamurile mijloacelor de transport: „Azi
cerşetor, mâine agresor”: „De ce ţi-aş da bani, peste o vreme/vei înfige
cuţitul în mine,/ îmi vei viola sora, vei vinde/droguri şi arme copiilor mei”,
şi rugăciunea cerşetorului transformă pe ascultător/narator liric/cititor într-un
eu violent ascultând tânguirile unui
cerşetor are viziuni criminale: „milostenia sufletului meu o transformă în mii
de pumnale”. (”În poemul ăsta e vorba şi de altfel de răni”), sau: „Am
scos un ciocan şi am spart/telefonul celui care s-a aşezat pe scaun /înaintea
mea;/tastele au sărit /ca dinţii unui luptător de box,/ca nişte mărgăritare/pe
jegul podelei din tramvai.”(“Dinţii”)
Dar şi trăire înaltă
descoperim în volum, o conectare cosmică, e adevărat, prin intermediul obiectelor,
iată o imagine care duce de la Marlyn
Monroe la expresionistul Lucian Blaga:”ţi-ai săltat fustele colorate până la
cer,/ai lăsat la vedere senzualitatea străzilor îngheţate” („Revelion cu
Ginsberg/Djuvara”) şi micile gesturi care ne repun pe şinele cotidianului anost
sau dur: „o să mă spăl pe dinţi şi viaţa va fi ca înainte” („Revelion cu
Ginsberg/Djuvara”)
Un câine îngropat la baza fundaţiei, un câine alb
pe care muncitorii l-au adoptat pe loc, l-au hrănit cu salam şi l-au fotografiat
cu mobilul devine pretext de demitizare într-o baladă modernă, a lumii
tehnologizate, de antologie ( „Cum se construieşte un supermarket”), cu un ton
heirupist se degajă fericirea de a fi consumator, fericirea de a avea de lucru.
Poezia e conectată atât la fluxul lumii fizice cât şi virtuale, la lumea
contemporană cu piaţa şi boschetarii care se afiliază imediat oricărei revolte
în piaţa constituită, în primul rând, prin mediul virtual. În locul intimităţii gândurilor- cuvintele altora
în flux cu invidii, dorinţe reprimate în cuvinte şi imagini,
În căutarea sinelui pierdut a
devenit problemă mondială, pierdere de
sine, înstrăinarea prin exces de zel de apropiere, de relevare şi
aşezare:”Abrupt tot mai abrupt/ o cădere dintr-un sine în alt sine/ o inocenţă
cu mutră de curvă/ şi toate serile în care sparg bile/ de parcă într-una din
ele s-ar ascunde /sinele pierdut.” („Same_colors game”)
Iubirea e banalizată, braţele sunt încărcate de
cumpărături, privirile pătimaşe sunt îndreptate spre obiecte de marcă, iubirea
poate fi împărţirea datoriilor, facturi împreună şi sex, iubirea unicat nu mai
există, în postura perechii poate fi oricine: „am vrut să cred că eşti un
necunoscut/de care m-aş putea îndrăgosti la prima vedere/ ca de o pereche de
pantofi Louboutin,/ca de o poşetă unicat dintr-un magazin de pe Dorobanţi,/
necunoscutul care se multiplică, se multiplică/ în zeci de personaje” („Bărbatul
din vitrină”), „orice nuntă e tristul preview al unei săli de tribunal”
(„Bărbatul din vitrină”)
Autoportretul e schiţat ca
anunţurile de la matrimoniale: „am 30 de
ani, ochi căprui/citesc ginsberg şi fumez/ ori de câte ori mi se pare/ că totul
pare banal” („Stau ghemuită lângă zid”)
Emoţiile adultului nu mai au forţă, sunt
îndoite cu apă de la robinet, doar copilăria mai trimite peste timp emoţia
reală: ”învârţi robinetul şi apa amestecată cu lacrimi/ pare un vis” („Poză
uşor mişcată”), atingerea unei străine bătrâne aminteşte de prezenţa calmă a bunicii.”10
minute”) Imaginea feerică a bunicilor şi
alte imagini senine din copilărie stau
alături de imaginea dezolantă a caselor
părăsite dar şi lumea listelor de cumpărături şi a activităţilor zilnice,
programată, ordonată, personaje ale copilăriei din dublă perspectivă: „Odată
de ziua mea, împlinisem 6 ani,/ Dumitru mi-a cumpărat o pereche de sandale cu
flori,/ stânga era mai mică şi tata s-a enervat,/ a spus vorbe grele şi le-a
aruncat imediat la gunoi,/ eu am plâns atunci pe furiş, a fost cred singurul
moment/ în care l-am iubit cu adevărat pe Dumitru,/ nici măcar când a murit,
cam un an mai târziu,/ nu am plâns pentru el/ şi uite că azi mi-am amintit
toate astea/ privind ultima poză pe care mi-a făcut-o:/ în cadru, lângă obrazul
meu, degetul lui Dumitru a rămas/ ca un semn, ca un autograf bizar.”(“Ca un semn, ca un autograf
bizar”).
Televizorul, formator de opinii, hoţ
de vieţi, e refuzat, tragedii din lumea
spitalului sunt minimalizate de un eu cinic, care nu mai crede în nimic.
Îngerii sunt” în halate albe cu aripile ascunse în buzunar”, sau stau pe pervaz
gata să-şi ia zborul odată cu porumbeii, moartea e prezentă prea mult, devine
rutină (”Cornel”), corpurile fără viaţă rămân înfăşurate în ţoale cu etichete fastuoase
mai devreme, dar care, în noul context, nu mai au nicio noimă (”Poem de colorat
moartea”).
Ultimul poem, o aliniere răului,
însă împotriva voinţei naratorului poetic, îmi aminteşte de tabloul lui Goya, „Saturn
devorându-şi fiii”, anunţă o agresivitate inutilă, a ritualului criminal. Aş
putea exclama că e un poem pe care nu mi-aş fi dorit să-l scriu. Nici până aici
nu conving scenele în care personajul liric, ultimul exponent al lumii acestui
volum, e agresiv, intrarea în rol nu poate fi perfectă pentru că sunt multe altele de un lirism
comestibil, superfluu, uşor cosmetizat, poetizat precum: „şi fiindcă e iarnă o
să scriu /un poem cu fulgi mari/ un poem cu tălpile goale desenând prin zăpadă
fluturi./Printre rânduri mâinile noastre / încălzindu-se una pe alta/ ca nişte
păsări zgribulite” („ Winter poem”)
Marina
Popescu e unul dintre poeţii puternic angrenaţi la real (precum Ginsberg, pe care-l şi aminteşte ),
scrie o poezie socială, cu umanism, înţelegere faţă de cei oprimaţi, poate apocaliptic
şi teribil l-ar fi dorit să fie acest volum (poate fi următorul, ultimele poeme
recent publicate în spaţiul virtual mă conving să afirm asta) dar e doar lumea
privită printr-un geam murdar, egoistă, consumistă, care se-nvârte în jurul
unei mărci, nu în jurul soarelui, care preferă
o
zonă hi-tech zonei emoţiilor umane, a apropierii de semeni, a atingerilor,o lume într-o eclipsă continuă. Tonul
ţipător ca zid de apărare pentru cei invadaţi de spaime este punctul forte al unei astfel de poezii,
conectată la stilul contemporan urban, puterea discursului, un urlet mare
într-o fiinţă poetică fragilă.
Marina Popescu- Ultimul
nu va stinge lumina, Editura Paralela 45, Colectia Avanpost, Piteşti
2016
Cronica mea apărută în numărul 1-2/2018 al Revistei Viața Românească
