Marina Popescu & lumea de plastic

              Marina Popescu debutează în trombă cu acest titlu alarmant, „Ultimul nu va stinge lumina”,  raliat stării socio-politice actuale, parafrazant, la marginea clişeizării (pe Google găseşti o mulţime de articole cu  „Ultimul va stinge lumina”,  e şi un film din 2014 al regizorului Ion Cotovelea, ideea a fost versificată de poetul social Adrian Păunescu: “Cine iese ultimul din ţară/E rugat să stingă şi lumina”-“Cine iese ultimul din ţară”)

             Dacă  ultimul o stinge sau nu, nici nu mai contează, lumina există pentru că e percepută de o subiectivitate. Titlul nu este ales doar să şocheze, cum ai fi tentat înainte să deschizi cartea, chiar anunţă lumea din interior, lumea aflată pe marginea prăpastiei, lumea consumistă care se emoţionează doar în faţa unor mărci comerciale, unor produse râvnite dar cu preţ mare. Lumea  emoţiilor umane a fost înlocuită de emoţii în faţa obiectului. Nu mai există niciun optimism, e atins şi naratorul poetic de virusul vidării sufleteşti, al aglomerării de obiecte,.

          Volumul e structurat în patru părţi, flancate de  două poeme rebele, care nu vor să se integreze. „Primul poem/To do list” şi  „Ultimul poem”  sunt strigăte din toată  fiinţa  poetică, care se simte sufocată, înghiţită de lumea fără coordonate afective, lumea de peturi. Ultimul  poem poate face legătura cu un viitor volum, este de o agresivitate inutilă aici, al răului făcut din plictiseală: ”Atunci când ţi se pare/ că toate poemele au fost deja scrise/ ai putea să iei un boschetar nebun şi şchiop,/ să-i crestezi pielea cu briceagul/ rămas de la bunica/ şi să-ţi înmoi un deget,/ să scrii cu sângele lui pe asfalt „Life sucks”.

 În  prima  parte, „Despre oameni şi bănci”, inundă imaginea prezentului fizic, poeta e un martor al lumii sociale, scrie despre ce vede, e implicată, în a doua, „Te ştiu de pe facebook”,  atacă zona virtuală cu singurătatea mult mai accentuată, în a treia, „Ultimul nu va stinge lumina”, evocă întâmplări din copilărie şi adolescenţă cu personaje care i-au marcat acele timpuri, în a  patra, „Salonul cu porumbei la geam”, atinge o angoasă contemporană românească, iminenţa morţii, din  zona albă a spitalului, dar atât de întunecată, dintr-un sistem care nu-şi mai protejează oamenii, o planetă în agonie. Uneori, citate puse în italice, par bileţele schimbate cu cineva, dau senzaţia de legături încă cu această lume, a eului ocupat cu nivelarea şi a celui care se opune, sau de atingerea altei lumi, mai umanizate.

             Doar în primul poem, Marina Popescu scrie din perspectiva unui eu masculin, deşi multe din acţiunile descrise sunt feminine, pentru empatizare globală, a celui care se simte viu doar privind ştirile despre violenţă extremă, probând scrisul şi mângâind animale pentru nevoia unui concret pe cale de dispariţie, să nu se confunde cu lumea de plastic în care „peturile foşnesc” („Îmblânzitorul de sticle”): „trebuie să miros zilnic câte o floare, să mângâi un câine sau o pisică,/ doar aşa pot să sper că lumea nu e o chestie de plastic”(„Primul poem/To do list”)

          Imagini inocente rare ca soarele răsărind din părul ciufulit al unui boschetar („Despre oameni şi bănci”) subliniază cinismul firesc al lumii în care şi boschetarii au locul lor şi nu mai există nicio speranţă de înălţare spirituală: „Azi a fost cald şi oamenii străzii au rămas pe jos./ Ei tund cu dinţii firele de iarbă/ să nu se înalţe prea mult”. O fetiţă („cu papuci roz”!), care doarme afară cu părinţii boschetari şi strângători de peturi, visează sa meargă la şcoală şi când se face mare să lucreze într-o fabrică de dulciuri, iar „Sub razele lunii/ pare un copil obişnuit” („Îmblânzitorul de sticle”)

          Din loc în loc imaginea lumii de plastic este întreţinută, se construieşte prin repetiţie: „În nopţile tropicale peturile foşnesc/sub tălpile greoaie de cauciuc” („Îmblânzitorul de sticle”).

             Nu e nicio urmă de culturalitate a acestei lumi, doar câteva referinţe, ca nişte solzi care se vor desprinde în curând şi de pe personajul liric: Allan Ginsberg, Kobo Abe, Djuvara, iar poezia nu mai mişcă pe nimeni, orice încercare de a o scoate afară nu sensibilizează: „Aş putea să-ţi scriu poeme pe geamul de la maşină/pe halba cu bere, seara în centrul vechi/ pe oglinda în care te bărbiereşti/ să-ţi las un vers pe geamul de sticlă/.../ Normal c-aş putea,/ dar ştii prea bine de ce n-am s-o fac.”  („Pentru asta nu am nevoie de titlu”), şi totuşi o ars poetica a Marinei Popescu e a poeziei acaparatoare:  „Eu scriu poezii şi visez / că lumea mă va iubi pentru asta” („După vreo douăj’ de ani”)

             Poeta  face abuz de tehnici postmoderniste: citatul, colajul mai ales autoreferenţialitatea (”În poemul ăsta e vorba şi de altfel de răni”, „Poem cu titlul la final”, „Poem de scris pe zidul liceului”, „Poem pentru taţii care plâng” „Poem scris pe factura de la cablu” „Pentru asta nu am nevoie de titlu”). E un volum foarte construit, foarte tehnic, cu pretenţia să aibă o miză, o teză.

           Scene  de stradă cu aurolaci care spală maşini oprite în trafic pentru câţiva bănuţi, care dorm pe bănci în parcuri, însoţiţi de sacoşe voluminoase cu schimburile lor de iarnă-vară, cerşetori, dar văzuţi  fără compasiune, puşi în scenariu horror chiar ca-n sloganul MAI de pe geamurile mijloacelor de transport: „Azi cerşetor, mâine agresor”: „De ce ţi-aş da bani, peste o vreme/vei înfige cuţitul în mine,/ îmi vei viola sora, vei vinde/droguri şi arme copiilor mei”, şi rugăciunea cerşetorului transformă pe ascultător/narator liric/cititor într-un eu  violent ascultând tânguirile unui cerşetor are viziuni criminale: „milostenia sufletului meu o transformă în mii de pumnale”. (”În poemul ăsta e vorba şi de altfel de răni”), sau: „Am scos un ciocan şi am spart/telefonul celui care s-a aşezat pe scaun /înaintea mea;/tastele au sărit /ca dinţii unui luptător de box,/ca nişte mărgăritare/pe jegul podelei din tramvai.”(“Dinţii”)

                 Dar şi trăire înaltă descoperim în volum, o conectare cosmică, e adevărat, prin intermediul obiectelor, iată o imagine care duce de la  Marlyn Monroe la expresionistul Lucian Blaga:”ţi-ai săltat fustele colorate până la cer,/ai lăsat la vedere senzualitatea străzilor îngheţate” („Revelion cu Ginsberg/Djuvara”) şi micile gesturi care ne repun pe şinele cotidianului anost sau dur: „o să mă spăl pe dinţi şi viaţa va fi ca înainte” („Revelion cu Ginsberg/Djuvara”)

              Un  câine îngropat la baza fundaţiei, un câine alb pe care muncitorii l-au adoptat pe loc, l-au hrănit cu salam şi l-au fotografiat cu mobilul devine pretext de demitizare într-o baladă modernă, a lumii tehnologizate, de antologie ( „Cum se construieşte un supermarket”), cu un ton heirupist se degajă fericirea de a fi consumator, fericirea de a avea de lucru.

          Poezia e conectată atât  la fluxul lumii fizice cât şi virtuale, la lumea contemporană cu piaţa şi boschetarii care se afiliază imediat oricărei revolte în piaţa constituită, în primul rând, prin mediul virtual. În  locul intimităţii gândurilor- cuvintele altora în flux cu invidii, dorinţe reprimate în cuvinte şi imagini,

             În căutarea sinelui pierdut a devenit  problemă mondială, pierdere de sine, înstrăinarea prin exces de zel de apropiere, de relevare şi aşezare:”Abrupt tot mai abrupt/ o cădere dintr-un sine în alt sine/ o inocenţă cu mutră de curvă/ şi toate serile în care sparg bile/ de parcă într-una din ele s-ar ascunde /sinele pierdut.” („Same_colors game”)

            Iubirea  e banalizată, braţele sunt încărcate de cumpărături, privirile pătimaşe sunt îndreptate spre obiecte de marcă, iubirea poate fi împărţirea datoriilor, facturi împreună şi sex, iubirea unicat nu mai există, în postura perechii poate fi oricine: „am vrut să cred că eşti un necunoscut/de care m-aş putea îndrăgosti la prima vedere/ ca de o pereche de pantofi Louboutin,/ca de o poşetă unicat dintr-un magazin de pe Dorobanţi,/ necunoscutul care se multiplică, se multiplică/ în zeci de personaje” („Bărbatul din vitrină”), „orice nuntă e tristul preview al unei săli de tribunal” („Bărbatul din vitrină”)

                    Autoportretul e schiţat ca anunţurile de  la matrimoniale: „am 30 de ani, ochi căprui/citesc ginsberg şi fumez/ ori de câte ori mi se pare/ că totul pare banal” („Stau ghemuită lângă zid”)

               Emoţiile adultului nu mai au forţă, sunt îndoite cu apă de la robinet, doar copilăria mai trimite peste timp emoţia reală: ”învârţi robinetul şi apa amestecată cu lacrimi/ pare un vis” („Poză uşor mişcată”), atingerea unei străine bătrâne aminteşte de prezenţa calmă a bunicii.”10 minute”)  Imaginea feerică a bunicilor şi alte  imagini senine din copilărie stau alături de  imaginea dezolantă a caselor părăsite dar şi lumea listelor de cumpărături şi a activităţilor zilnice, programată, ordonată, personaje ale copilăriei din dublă perspectivă: „Odată de ziua mea, împlinisem 6 ani,/ Dumitru mi-a cumpărat o pereche de sandale cu flori,/ stânga era mai mică şi tata s-a enervat,/ a spus vorbe grele şi le-a aruncat imediat la gunoi,/ eu am plâns atunci pe furiş, a fost cred singurul moment/ în care l-am iubit cu adevărat pe Dumitru,/ nici măcar când a murit, cam un an mai târziu,/ nu am plâns pentru el/ şi uite că azi mi-am amintit toate astea/ privind ultima poză pe care mi-a făcut-o:/ în cadru, lângă obrazul meu, degetul lui Dumitru a rămas/ ca un semn, ca un autograf bizar.”(“Ca un semn, ca un autograf bizar”).

          Televizorul, formator de opinii, hoţ de vieţi, e refuzat, tragedii  din lumea spitalului sunt minimalizate de un eu cinic, care nu mai crede în nimic. Îngerii sunt” în halate albe cu aripile ascunse în buzunar”, sau stau pe pervaz gata să-şi ia zborul odată cu porumbeii, moartea e prezentă prea mult, devine rutină (”Cornel”), corpurile fără viaţă rămân înfăşurate în ţoale cu etichete fastuoase mai devreme, dar care, în noul context, nu mai au nicio noimă (”Poem de colorat moartea”).

           Ultimul poem, o aliniere răului, însă împotriva voinţei naratorului poetic, îmi aminteşte de tabloul lui Goya, „Saturn devorându-şi fiii”, anunţă o agresivitate inutilă, a ritualului criminal. Aş putea exclama că e un poem pe care nu mi-aş fi dorit să-l scriu. Nici până aici nu conving scenele în care personajul liric, ultimul exponent al lumii acestui volum, e agresiv, intrarea în rol nu poate fi perfectă  pentru că sunt multe altele de un lirism comestibil, superfluu, uşor cosmetizat, poetizat precum: „şi fiindcă e iarnă o să scriu /un poem cu fulgi mari/ un poem cu tălpile goale desenând prin zăpadă fluturi./Printre rânduri mâinile noastre / încălzindu-se una pe alta/ ca nişte păsări zgribulite” („ Winter poem”)

            Marina Popescu e unul dintre  poeţii  puternic angrenaţi la real (precum Ginsberg, pe care-l şi aminteşte ), scrie o poezie socială, cu umanism, înţelegere faţă de cei oprimaţi,  poate apocaliptic şi teribil l-ar fi dorit să fie acest volum (poate fi următorul, ultimele poeme recent publicate în spaţiul virtual mă conving să afirm asta) dar e doar lumea privită printr-un geam murdar, egoistă, consumistă, care se-nvârte în jurul unei mărci, nu în jurul soarelui, care preferă o zonă hi-tech zonei emoţiilor umane, a apropierii de semeni, a atingerilor,o lume într-o eclipsă continuă. Tonul ţipător ca zid de apărare pentru cei invadaţi de spaime  este punctul forte al unei astfel de poezii, conectată la stilul contemporan urban, puterea discursului, un urlet mare într-o fiinţă poetică fragilă.

Marina Popescu- Ultimul nu va stinge lumina, Editura Paralela 45, Colectia Avanpost, Piteşti 2016

Cronica mea apărută în numărul 1-2/2018 al Revistei Viața Românească