Am citit "Eseu despre orbire" cu mare însufleţire, scrisul tensionat al lui Jose Saramago m-a prins repede-n vârtej cu frazele lui lungi în care se amestecă toate perspectivele narative şi "limitatoarele" linii de dialog nu există! Ritmul este alert ca viata. Iată, mi-am zis, că se mai poate scrie astăzi parabole, desigur, cu stilul lui Saramago da, e de ajuns să-ncepi lectura şi nu te mai poţi opri.
Cartea (împrumutată de la Diana) avea din loc în loc pagini albe ca ecranele din spatele pleoapelor de după care personajele nu mai pot atinge lumea cu privirea. Trebuie să recunosc că aceste pauze chiar am început să le doresc de la o vreme, chiar aveam tendinţa să sar nişte pagini, ceea ce nu mi se-ntâmplă de obicei. În fine, din punct de vedere tehnic, n-am ce să-i reproşez autorului postmodern, din punct de vedere ideatic, da. Dacă e parabolă, aş fi vrut să găsesc adâncime, o percepţie filozofică originală, sau cât de cât! De la Celine n-am mai dat peste atâta scârnăvie, înţeleg "demonstraţia", lumea poate să fie aşa mizerabilă, se poate degrada foarte tare, ok, dar atât? Nu ştiam asta? Oamenii toţi orbesc nusestiedece şi, după ce trec printr-un iad de kkt la propriu, îşi recapătă vederea tot nusestiedece!!! Faza cu biserica, în care imaginile şi statuile au ochii legaţi mi se pare jenant de naivă...pentru cititorul deştept :D
Cred că aveam alte aşteptări (începând cu titlul care promitea idee!!! continuând cu povestea care se desfăşura aşa nervos :)
Continui cu "celălalt eseu", vorbim apoi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu